Piţigoi albastru ( Parus caeruleus )

Datorită dimensiunilor lor mici, majoritatea piţigoilor pot fi văzuţi în grădini doar în timpul lunilor de iarnă, când absenţa frunzişului din copaci îi face mai vizibili. Sunt vizitatori frecvenţi ai căsuţelor de păsări în această perioadă. Sunt plini de resurse când sunt în căutarea hranei, punând în aplicare cunoştinţele lor aero-acrobatice năpustindu-se spre prăzi, chiar hrănindu-se cu capul în jos.

Un vizitator obişnuit al meselor pentru păsări, piţigoii albaştri sunt păsări vioaie, active de felul lor şi pot fi uşor observate de grădinari pentru că se hrănsec cu afide. În timpul verii se hrănesc îndeosebi cu nevertebrate, iar iarna, când insectele sunt rare, schimbă această hrană cu seminţe.   

Dimensiunile mici ( 10-12 cm) le permite să se urce pe tulpinile plantelor subţiri şi, stând cu capul în jos, să caute dăunători sub frunze. Sunt bine adaptate la viaţa din grădină şi folosesc căsuţele de păsări pregătite pentru ei. Se întâlnesc  în ţinuturile joase, umede, fiind frecventi în pădurile Deltei Dunării, dar şi în toate pădurile din ţară, urcând pe văile râurilor până în zona coniferelor.

 Cuibăreşte în scorburi naturale ori în cuiburi părăsite de ciocănitori etc. Depune ponta prin martie—aprilie. Ouăle, în număr de 7—16, sunt albe, cu mici dunguliţe brun-roşcate şi sunt clocite numai de femelă, circa 13—14 zile. Piţigoiul albastru este sedentar la noi.

Puii părăsesc cuibul înainte de a putea să zboare bine, aşa că sunt vulnerabili în faţa prădătorilor cum ar fi pisicile. Cei care supravieţuiesc primelor săptămâni critice pot fi uşor deosebiţi după petele galbene, în loc de albe, de pe obraji.

  Identificare: Acest mic piţigoi are corpul acoperit cu un penaj de culoare galbenă pe parţile inferioare şi o dungă îngustă şi întunecată pe centrul abdomenului. Aripile albastre şi faţa albă, creştetul capului albastru şi ochii prevăzuţi cu o bandă orizontală, neagră, subţire. Sexele sunt similare ca înfăţişare, deşi femelele au adeseori penajul mai putin lucios decât masculii. Exemplarele tinere, spre deosebire de cele adulte, au feţele galbene. Păsările din specia Parus caeruleus emit o serie de apeluri clare, inclusiv nişte sunete înalte, care pot fi traduse prin înşiruirea de foneme: “sisisi”.

Această specie cosmopolită apare în acele habitate în care sunt copaci, inclusiv în păduri de foioase, livezi, garduri vii, parcuri şi gradini suburbane.

Răspândire : Europa, în afară de nordul îndepărtat al Scandinaviei. Prezenţi în nord-vestul Africii.

Dimensiune: 12 cm.

Habitat: Zone de pădure, parcuri şi grădini.

Cuib: Scorburi în copaci.

Ouă: 7-16, albe cu semne maro-roşcate.

Hrană: Nevertebrate, seminţe şi nuci.

Stiaţi că:
- Pentru a se încălzi iarna unii piţigoii se aşează pe stâlpii de iluminat.
- În Anglia piţigoii intră în casele oamenilor şi rup tapetul pentru aşi face cuiburile mai călduroase.
- Deşi intrarea într-un cuib de piţigoi nu este mai mare de 2,6cm, nevăstuicile intră fregvent în cuiburi mâncând femela  împreună cu ouale şi puii acesteia.
- Iarna dacă găsesc câteva seminţe sunt văzuţi în acel loc chiar şi 200 de piţigoi.
- Femela depune 7-16 oua în fiecare zi câte unul, iar clocitul începe după ce a depus ultimul ou în cuib.